46 de fotografii istorice rare

UCIDEREA EVREILOR DIN ROMÂNIA – versiunea muzeului YAD VASHEM

Tot felul de basme circulă despre felul în care este văzut Ion Antonescu de către evrei. Nu puțini sunt aceia care susțin că Antonescu este acuzat de Holocaust numai de unii evrei, îndeosebi din România, care sunt mânați de tot felul de interese. 

Pentru a risipi orice umbră de îndoială asupra adevărului gol-goluț, vă vom reproduce, fără niciun fel de comentariu, poziția Muzeului Yad Vashem din Israel, recunoscut ca o autoritate în materie, despre „Uciderea evreilor din România” – „Murder of the Jews of Romania”. Textul în limba enegleză poate fi găsit la linkul http://www.yadvashem.org/…/en/holocaust/about/04/romania.asp

România, un aliat al Germaniei Naziste în perioada 1940-1944, a avut o populație evreiască de aproximativ 557.000 de persoane înainte de cel de Al Doilea Război Mondial. Tendințe antisemite extreme, prezente de multă vreme în țară, au escaladat la izbucnirea războiului.
În iunie 1941, în săptămânile care au urmat invaziei URSS de către Germania nazistă și Armata română (sub dictatura lui Ion Antonescu), Armata română, cu cooperarea parțială a Einsatzgruppe D și a unei părți din populația locală, a masacrat între 100.000 și 200.000 de evrei din Basarabia și Nordul Bucovinei (suprafețe anexate de URSS de la România în iunie 1940). Masacrul a fost realizat din ordinul Mareșalului Ion Antonescu, dictatorul fascist al României. Masacre similar au fost realizate de Armata română în vestul Ucrainei, în special în orașul Odessa. Mai înainte, soldați români, polițiști și civili au ucis 15.000 de evrei în orașul Iași și au înfăptuit progromuri împotriva evreilor în alte orașe de pe teritoriul românesc,
În vara și toamna lui 1941, din ordinele autorităților române, supraviețuitorii masacrelor din Basarabia și Nordul Bucovinei împreună cu evreii din Sudul Bucovinei și din regiunea Dorohoi (care făceau parte din România) au fost deportați cu brutalitate în ghetourile și lagărele morții din Transnistria, o zonă puțin populată dintre fluviile Nistru și Bug pe care Germania Nazistă a cedat-o României în schimbul participării acesteia la războiul împotriva Uniunii Sovietice.
Din momentul deportării lor în Transnistria și până la eliberarea lor de către Armata Roșie în martie 1944, 120.000 de deportați au pierit ca rezultat al crimelor, hipotermiei, foametei și epidemiilor. Aceasta în plus față de zecile de mii de evrei locali din Transnistria care au fost victimele invaziei trupelor române.
În total, 380.000-400.000 de evrei, incluzându-i pe evreii din Transnistria, au fost uciși în zonele controlate de români sub dictatura lui Antonescu.

Problema este că pe același site al Muzeului Yad Vashem se găsește un alt text, la linkul http://db.yadvashem.org/righteous/family.html…, care spune altfel povestea evreilor din Transnistria. Articolul relatează povestea vieții Reginei Mamă Elena, inclusă de Yad Vashem printre Drepții între popoare la 11 martie 1993.
Îl reproducem și pe acesta parțial, pasionații de istorie putând să-l citească în forma integrală, la linkul menționat, în limba engleză.

În primăvara anului 1941, când evreii din Basarabia, Bucovina și Dorohoi au fost deportați în Transnistria, rabinul dr. Alexandru Șafran, rabinul șef al evreilor români, a apelat la capul Bisericii Ortodoxe, Patriarhul Nicodim. Incapabil să-l covingă pe Antonescu, Nicodim a mers la Regina Mamă, care a fost foarte mișcată de soarta evreilor deportați. După ce au discutat cu numeroși oameni influenți, Regina Mamă și Patriarhul au apelat direct la Antonescu. Deportările au continuat, dar datorită intervenției Reginei Mamă, deportarea filologului Barbu Lăzăreanu a fost prevenită. La sfârșitul anului 1941, când au sosit știri despre situația disperată a evreilor expulzați în Transnistria, Rabinul Șafran a apelat din nou la Regina Mamă pentru ajutor. Ea s-a consultat cu Monseniorul Andrea Cassulo, emisarul Papei, și la sfatul acestuia, s-a adresat vicepremierului Mihai Antonescu. Ea l-a convins să permită organizațiilor evreiești să trimită ajutor medical, îmbrăcăminte și hrană evreilor din Transnistria, care trăiau în ghetouri și lagăre.
Starea evreilor o preocupa într-o asemenea măsură pe Regina Mamă încât ea și-a trimis un consilier, după miezul nopții, să-l informeze pe rabinul șef că obținuse aprobarea pentru trimiterea de ajutoare. Ajutorul trimis în 1942 a salvat viețile a mii de evrei care fuseseră deportați în Transnistria. Regina Mamă și-a continuat eforturile de a preveni deportarea evreilor din vechiul Regat.
La 30 octombrie 1942, Gustav Richter, din staff-ul lui Eichmann, care a lucrat ca expert pentru problemele evreiești la București, a scris că “Regina Mamă i-a spus Regelui că ce se întâmplă cu poporul din această țară este îngrozitor, și că ea nu mai poate îngădui așa ceva, mai ales că numele ei și al Regelui Mihai vor fi legate de asasinarea evreilor și ea se poate aștepta să rămână în istorie ca mama lui MIHAI CEL GROAZNIC. Ea l-a amenințat pe Rege că dacă deportările nu se opresc imediat, va părăsi țara…”
În 1943 și la începutul lui 1944, Regina Mamă a contribuit la decizia de a permite întoarcerea din Transnistria a mii de evrei deportați, incluzând mii de orfani evrei. În ciuda unei amânări de șase luni, provocată de intervenția lui Adolf Eichmann, orfanii s-au întors mulțumită eforturile energice ale Reginei Mamă.

Zece lucruri surprinzătoare pe care nu le-aţi ştiut despre Hitler

ULTIMUL DRUM AL ULTIMULUI MAREŞAL

Mircea Eliade: DE CE SUNT INTELECTUALII LAŞI?

„Criterion”, Nr. 2, Bucuresti, 1934

Ati vãzut vreodatã un „intelectual” în timpul unei crize politice, sau unei prefaceri internationale?
Nu numai cã e uluit si neinformat, asta încã n’ar fi o rusine prea mare. Dar e deadreptul înspãimântat, e coplesit de fricã, e paralizat de panicã. Umblã aiurit, pune întrebãri oricui, ascultã pe oricine îi vorbeste, are o încredere oarbã în orice dobitoc politic – si tremurã pentru viata si libertatea lui ca cel din urmã dintre sclavi. Numai atunci îsi dã el seama ce putin s’a „interesat” de viata socialã din jurul sãu. Si cautã pretutindeni sprijin, adãpost, încurajare. Renuntã la orice demnitate personalã, uitã cu desãvârsire misiunea lui istoricã; frica face din el o lichea si un sclav.
De câte ori plutesc în aer psihoze politice, de câte ori se întâmplã sau se asteaptã ceva grav – o revolutie, o reforma acerbã, un atentat, o schimbare esentialã a ordinei sociale – bietul „intelectual” român îsi pierde mintile.
(Fireste, vorbesc numai de „intelectualul” pur, de cel fãrã aderente cu partidele sau grupãrile poltice). Incearcã atunci sã facã cele mai umilitoare tranzactii; si nu de ordin concret, politic, ci tranzactii fara nici un profit, fara nici o eficacitate. Mãrturiseste oricarui om întâlnit că aproba anumite gesturi politce, cã si el a gândit asa, cã bine se face ce se face etc. In noaptea insurectiei comuniste dela Atelierele Grivita, am întâlnit un excelent romancier care, aflând de cele ce s’au întâmplat, mi-a deschis repede ultimul sãu roman, apãrut chiar în zilele acelea, ca sã-mi arate cã si el a promovat o revolutie sociala si antiburgheza. Poate cã asa era. Dar nu lucrul acesta e semnificativ. Ci faptul ca excelentul romancier s’a grabit sã-si caute puncte de contact cu o miscare socialã despre care nu stia nimic, nu stia cine o face si contra cui, daca are sorti de izbândã si de eficacitate, etc. Nu stia nimic. Scos din preocuparile lui „intelectuale”, i-a fost fricã. Tot asa le-a fost fricã tuturor intelectualilor crestini de succesele „Garzii de fier” si au început sã o aprobe nu pentru cã le convenea programul „Gãrzii”, ci pentru cã se temeau sã nu fie suspectati si persecutati dupã o eventualã victorie a ei.
Nu am nimic de zis contra intelectualilor care trec de o parte sau alta a baricadei îndemnati de o anumitã constiintã socialã sau nationalã. Dar îmi repugnã lasitatea intelectualilor apolitici, care îsi descopãr deodatã aderente cu o miscare socialã în pragul izbânzii (sau care numai pare astfel).
Si ei nu fac asta din interes, cãci cei mai multi n’au nimic de câstigat ca „intelectuali” dintr’o asemenea miscare. O fac pur si simplu din frica, din lasitate. Frica ce îsi are rãdãcina în lipsa de constiintã „functionalã” (dacã ni se iartã expresia), în lipsa constiintei cã ei ,”intelectualii”, reprezintã – în pofida oricarei violente si a oricarei prostii politice – singura fortã invincibilã a unei natiuni. Dacã orice intelectual si-ar da seama ce reprezintã el în societatea româneascã, si mai ales pe cine reprezinta el – putin i’ar pãsa atunci de orice revolutie, de orice razboi, de orice criza politica. Mare sau mica, biruita sau victorioasa, o natiune nu înfrunta eternitatea nici prin politicienii ei, nici prin armata ei, nici prin tãranii sau proletarii ei – ci numai prin ce se gândeste, se descopera si se creeaza între hotarele ei. Ceasul de azi sau de mâine poate fi stãpânit de oricine, fara ca o natiune sa piara. Fortele care musca din eternitate, fortele care sustin istoria unei tari si-i alimenteaza misiunea ei – n’au nimic cu politicul, nici cu economicul, nici cu socialul. Ele sunt purtate si exaltate numai de catre „intelectualii” unei tari, de avangarda care singura, pe frontierele timpului, lupta contra neantului. Atâtea provincii romane, admirabil civilizate, au pierit pentru totdeauna pentru cã nu au existat acolo creiere care sa domine masa amorfa si efemeridele istoriei, sa creeze valori sufletesti, sa nutreasca o cultura. Aproape toate republicile sud-americane trãiesc aceiasi experientã perifericã, semi-istoricã, asteptând ca timpul sã le înghita actuala lor viata „politica”. Deci, asta reprezinta „intelectualii”: lupta contra neantului, a mortii; permanenta afirmare a geniului, virilitãtii, puterii de creatie a unei natiuni. Si ca atare n’au de ce sã se teama, sã intre în panicã si sã se umileascã în fata unei miscãri politice cu sanse de succes. Mai întâi pentru cã orice miscare politica îsi are radacinile in ideile unui intelectual sau a unui grup de intelectuali. (Nu vorbesc, fireste, nici de guverne, nici de legislatii abstracte; ci de revolutii, reforme si reactiuni concrete, istorice).
Si in al doilea rând, pentru cã nici o revolutie si nici un act politic nu priveste direct pe intelectual. (Poate privi, în orice caz, numai interesele lui de breaslã, confortul lui, familia lui). In ceasul în care ceva se întâmplã politic, deci se consumã – intelectualul se aflã cu mult înainte, ocupat sã creeze ceva care sa muste din eternitate, sau sa faca ceva care numai dupa multi ani va fi precipitat în stradã, va cãpãta valoare politica. In ceasul unei revolutii sau a unei crize, intelectualul adevarat se aflã prea departe ca sa se mai poata întoarce inapoi; el a trecut demult pe acolo. Ceea ce pare nou, pentru mase, este de mult trãit, asimilat, consumat pentru el.
Indiferenta fata de politica, de prezentul politic? Nicidecum. Ci numai toleranta si întelegere. Dai o mânã de ajutor si treci mai departe. Dar în nici un caz nu merita sã-ti pierzi cumpãtul, sã-ti iesi din fire si sã pactizezi cu oricine – uitând cã nimeni nu poate avea dreptul de a pactiza cu tine. Iti pierzi libertatea? Asta nu ti-o poate lua nimeni. Iti primejduiesti situatia materiala? Asta priveste familia ta, nu pe tine. Iti risti viata? Ei si? Acel pe care îl reprezinti, nu moare niciodatã. Dacã crezi altfel, renuntã la „intelectualitate” si fã-te om politic.

Ion Antonescu: Cuvântare la Alba Iulia cu prilejul sărbătoririi alipirii Transilvaniei la Patria mumă – 1 decembrie 1940

Fraţi Ardeleni,
Români,

1 Decemvrie nu este anul acesta ziua bucuriei naţionale.
1 Decemvrie este ziua durerii Neamului.
1 Decemvrie este astăzi, pentru noi, ziua martirilor care au suferit şi au murit, s`au jertfit şi au căzut odată cu graniţele noastre sfinte.
1 Decemvrie este anul acesta ziua judecăţii trecutului, este ziua mustrării şi a pocăinţelor, dar este, fraţilor, şi ziua care ne deschide calea drepturilor viitorului. Să păşim pe această cale cu încredere în biruinţă.
Am pus 2.000 de ani, ca să ne întemeiem hotarele vieţii şi drepturile româneşti, hotarele lui Traian, ale lui Mihai-Bravul, şi ale lui Ferdinand; am umplut de ruşine şi paginile de glorie militară ale istoriei noastre şi slovele biruinţelor româneşti, lăsând să se prăvălească în prăpastia robiei, ceea ce zidise glia martirilor atâtor veacuri şi sângele ultimilor 800.000 de morţi.
Să nu uităm că istoria nu va uita pe vinovaţi; şi vinovaţi suntem cu toţii: unii, pentru că au tăcut; alţii, pentrucă au greşit; cu toţii, pentrucă am suportat.
20 de ani ne-am frânt puterea, ne-am slăbit cugetul şi ne-am sleit minţile în lupte fraticide pentru ideologii, în desbinări stupide, în bârfeli odioase, în vrajbe dureroase şi în apucături neomenoase.
Greşelile au venit la scadenţă. Teribilă scadenţă!
Graniţele s`au prăbuşit rând pe rând, fără să încercăm să le apărăm, fiindcă România a fost surprinsă de furtună, total slăbită înăuntru şi fără nici un sprijin în afară.
A fost pedepsită o naţiune care va fi eternă, pentru păcatele unei generaţii care este trecătoare.
Dar să nu ne robim durerii. Durerea şi înfrângerea închid în mormântul Istoriei neamurile sortite pieirei, dar redeşteaptă şi înalţă adevăratele popoare. Şi Neamul Românesc nu piere!
Din îndepărtate veacuri şi până azi, el a reînviat de nenumărate ori, triumfător şi înviorat, din cenuşa suferinţelor şi umilinţelor sale.
De aceea, din această cetate a Unirii, a drepturilor noastre veşnice şi încercate, mă adresez cu încredere tuturor. Îmi îndrept gândul plin de nădejde spre Ardeleni, spre Ostaşi, spre Legionari şi spre toţi românii.

Fraţi Ardeleni!

Voi, care v`aţi sfâşiat sufletul şi trupul;
Voi, care aţi părăsit încăodată vetrele vieţii şi crucile mormintelor;
Voi, care aţi adăugat dureri noui la hrisovul suferinţelor de veacuri;
Nu deznădăjduiţi!
Pe umerii voştri stă apăsarea sfântă a datoriilor strămoşeşti.
În această clipă de îngenunchiere, îngenunchiaţi ca să auziţi trosnetul de trupuri pe roată ale lui Horia şi Cloşca; simţiţi în sânge clocotul de viaţă ardelenească al lui Avram Iancu şi ritmul de redeşteptare naţională al lui Mureşanu. Plecaţi urechea la brazda strămoşească şi plecaţi în cuget icoana gândurilor lui Lazăr, Şincai şi Şaguna şi cutremuraţi-vă de biruinţa măreaţă şi veşnică a lui Mihai-Viteazul.
Ne-am născut aici, suntem cei dintâi aşezaţi aici şi vom pleca cei din urmă. Vom muri aici, fraţi ardeleni, fiindcă nu putem părăsi ceea ce nu se poate părăsi. Nici furtunile, nici trufiile, nici trădările nu ne vor clinti.
În faţa noastră viitorul stă aspru şi greu, dar plin de nădejde.
Am făcut totul pentru a mângâia suferinţele pribegilor. Credinţa lor este nesfârşită, durerea lor este nemărginită, ura lor este fără limită.
Deşi am găsit o ţară secătuită, am dat totuşi multe ajutoare şi vom face toate jertfele pentru a le da putinţă să înceapă prin muncă, vieaţa lor de la capăt. Am expropriat pentru ei toate proprietăţile rurale evreeşti, pe ele am aşezat mare parte din pribegii neamului.
A vrut Dumnezeu ca eu, care am luptat în tinereţe pentru graniţele neamului şi m`am străduit pentru onoarea şi puterea armatei, să am la bătrâneţe dureroasa soartă de a aduna pe risipiţii graniţelor sfărâmate, fără să am putinţă de a le mângâia rănile, atât cât sufletul meu şi al dumneavoastră ar dori-o.
Am făcut totul ce este cu putinţa unui om să facă pentru a opri lovirea celor rămaşi peste frontieră şi pentru a le apăra vieaţa şi avutul. Exodul şi prigoana sfâşietoare pare că s`au oprit. Am fost la Roma şi la Berlin pentru ei, pentru noi toţi, pentru generaţiile viitoare. Am arătat, cu un suflet şi cu cuvinte ce se vor cunoaşte odată, tot trecutul nostru, toată durerea şi toată sfâşierea noastră de azi. Am găsit înţelegere. România nu mai este detestată. România nu mai este singură. Aveţi încredere. Aveţi răbdare. Nu pot astăzi să vorbesc mai mult. Sunt soldat şi om politic şi trebuie să tac. Toţi trebuie să înţelegeţi că nu poate fi refăcut în două luni ce am sfărâmat în 20 de ani. România nu se clădeşte cu vorbe, ci cu muncă, cu răbdare şi cu perseverenţă.
Toţi trebuie să păstrăm încrederea în drepturile neamului, să ducem o luptă de credinţă, de muncă şi de jertfă, şi, prin jertfă, să ne câştigăm dreptatea. Fiindcă dreptatea străjuieşte lumea. Şi dreptatea lumii va fi dreptatea noastră.
Ostaşi, din cetatea biruinţei lui Mihai-Vodă, dela temeliile întregitoare de neam, îndrept gândul spre voi toţi, pentru a vă remărturisi toată iubirea, toată nădejdea şi toată siguranţa pe care neamul întreg o pune în voi.
Am fost la Roma şi la Berlin, în ostaş. Am mers acolo ca să apăr onoarea voastră, mândria voastră, fiindcă nu sunteţi voi vinovaţi că neamul şi-a prăvălit graniţele fără luptă; şi nu apasă pe voi umilirea de a le fi pierdut prin luptă. Pe umerii voştri apasă însă răspunderea asigurării prin luptă a drepturilor acestui neam. Pregătiţi-vă pentru această răspundere şi fiţi mândri de ea, după cum toţi suntem mândri de fapta de ostaş a bravului Mihai.
Ţara şi cu mine nu vom cruţa nimic pentru ca să vă pregătim destinul pe care îl meritaţi. Ţara şi cu mine vă iubeşte şi vă cinsteşte. Ţara şi cu mine aşteaptă dela voi ca să nu fiţi mai prejos decât glorioşii noştri înaintaşi.

Români,

Ne-am împletit destinul din fire de jertfă şi de răbdare. Au putut vremurile să ne îngenunche, dar niciodată n`au smuls din noi credinţa în drepturi, şi voinţa de a le împlini. Şi aceasta, pentru că în ceasurile de restrişte, în ceasurile de încercare, Românii toţi au ştiut să-şi facă din credinţă şi din iubire de patrie, stânca de care s`au spart, neputincioase, toate valurile învrăjbirilor şi primejdiilor.
Din această cetate a unirii româneşti, a unirii a lui Mihai şi a lui Ferdinand I, a unirii Ardealului, fac azi un apel, un strigăt la unirea tuturor în acelaşi crez, la aceeaşi faptă.
Am primit zdrobitoarea povară a conducerii ţării în ceasul cel mai greu al istoriei noastre moderne. Am găsit graniţele sfărâmate, sufletele prăbuşite, fraţii goniţi din căminuri pe drumurile pribegiei, câmpurile pustiite. Statul, cu poveri îndoite, şi-a pierdut izvoarele de bogăţie, primind în schimb sarcina instituţiilor, funcţionarilor şi populaţiei isgonite; o adâncă zdruncinare morală, o gravă şi prea lungă destrămare politică, o neîncredere cumplită şi o secătuire a puterilor naţiunii.
Toate acestea, eu nu le-am făcut şi nici noua generaţie a Legionarilor nu poartă răspunderea acestei sfâşieri.
Şi ei, şi eu, am dat cu disperare alarma prăpădului care venea. În loc de ascultare, am găsit şi ei, şi eu, loviri brutale şi duşmănoase.
Pentru a putea îndrepta totul, pentru a putea acoperi rănile, pentru a asigura viitorul, este astăzi, mai mult decât oricând, nevoie de înfrăţirea tuturor, de unirea şi înţelegerea tuturor fiilor neamului, de netezirea tuturor frământărilor şi de înlăturarea tuturor vrajbelor.
Numai prin această întrupare într`un singur cuget, şi o singură faptă, vom putea ridica Patria. Numai astfel vom putea ajuta ca noua domnie a tânărului nostru Rege, începută într`un apus de desnădejde, să se ridice într`un răsărit de siguranţă.

Români,

Nu vin cu laude înaintea voastră, nu vin nici cu vorbe, nici cu promisiuni. Conducătorul şi ostaşul trebuie să tacă şi să înfăptuiască.
Sunt până la moarte şi cu totul dezinteresat, în serviciul vostru. Nu vă cer nimic. Nu vă iau nimic. Vă dau tot ce poate să vă dea un suflet de Român curat, îndurerat că nu vă poate vindeca total şi cu un minut mai devreme, toate rănile şi nu vă poate înfăptui toate visurile.
Daţi-mi sprijinul vostru şi încrederea voastră.
În câteva zile voiu arăta ţării tot ce am înfăptuit în trei luni de guvernare, din ceeace m-am angajat să înfăptuiesc, şi ceeace am dorinţa să înfăptuiesc pe viitor, dacă mă voi bucura de sprijinul şi de încrederea voastră.
De aceea, din Alba-Iulia, unde gloria celui dintâi Întregitor a adus peste veacuri afirmarea de voinţă şi unire a Ardealului pentru ca în sunetul de clopote a credinţei strămoşeşti să dea Coroana Unirii celui din urmă Rege întregitor.
În numele trecutului, pentru apărarea prezentului şi pentru gloria viitorului, cer azi Unirea Românilor într`un singur suflet.

Trăiască România!
Trăiască Regele!
Trăiască Unirea Românească!
Trăiască biruinţa ce va veni!

Interpretări ale dimensiunii Holocaustului evreilor din România

Publicăm mai jos în facsimil două documente ale exilului românesc. Este vorba de materiale apărute în anul 1952 în revistele „România“ (Buenos Aires) şi „B.I.R.E“ (Paris). Conţinutul lor grăieşte de la sine, iar comentarea lui o lăsăm pe seama istoricilor, atunci când legislaţia le va permite o exprimare fără oprelişti. (Pentru conformitate şi identificarea corectă a referinţei, am preluat şi pagina de titlu a numărului revistei “România” din care am extras articolul prezentat).

Ceea ce dorim să scoatem în evidenţă este doar faptul că în anul 1952 interpretarea dimensiunilor holocaustului evreilor din România (pe care nu îl neagă nimeni) nu era una unitară în rândul evreimii internaţionale. Mai mult decât atât, legea 217/2015 ar putea incrimina petru “minimalizare” tocmai … persoana cea mai autorizată la acea vreme să se pronunţe asupra problemei, anume Dr. Wilhelm Filderman, președinte al Uniunii Evreilor Români (1923-1948), președinte al Uniunii Comunităților Evreiești din România (1929-1941; 1944-24 octombrie 1945) și președinte al Consiliului Central al Evreilor din România (1936-1941; 1945) (cf. Wikipedia).
E una din nenumăratele absurdităţi ale unei legi care practic blochează orice demers ştiinţific onest, menit să stabilească adevărul istoric.

Citiți mai mult aici: http://fgmanu.ro/Istorie/articol582

Moartea şi funeraliile lui Stalin

La 1 martie 1953, după o petrecere nocturnă cu ministrul de interne Lavrenti Beria şi cu viitorii premieri Gheorghi Malenkov, Nikolai Bulganin şi Nikita Hruşciov, Stalin nu a ieşit din camera lui în ziua următoare, suferind probabil un accident vascular cerebral care i-a paralizat partea dreaptă a corpului.
Deşi gărzile au realizat că e ceva neobişnuit pentru el să nu se trezească la ora obişnuită, au primit ordin să nu-l deranjeze. Stalin a fost descoperit doar seara. A murit patru zile mai târziu, la 5 martie 1953, şi a fost înmormântat pe 9 martie.

Imagini filmate în România în urmă cu o jumătate de secol

PICĂTURA DE OTRAVĂ: A trecut un sfert de secol de la lichidarea Ceauşeştilor

Oricum am da-o de cotită, procesul şi execuţia soţilor Nicolae şi Elena Ceauşescu chiar în sfânta zi de Crăciun este o pată neagră pe obrazul acestui popor.
Vă rog să observaţi că nici cuvintele folosite nu au sensul normal. Procesul nu a fost proces, ci o caricatură tragică. Tribunalul a fost înfiinţat oficial la două zile după execuţie. Preşedintele completului, generalul Gică Popa, avea să se sinucidă după doar trei luni, în martie 1990, răpus de remuşcări. Nu a existat un dosar al parchetului, cu acuzaţii pe care Ceauşeştii să le poată citi pentru a-şi pregăti apărarea. Avocaţii lor s-au purtat de parcă ar fi fost procurori. Nu li s-a dat dreptul să conteste sentinţa, potrivit prevederilor Codului Penal din acea vreme. Toate capetele de acuzare au fost inventate şi nu rezistă unei analize atente. Ceea ce nu înseamnă că ei nu puteau fi acuzaţi, într-un proces normal, pentru multe alte lucruri. Numai că un astfel de proces i-ar fi atras în banca acuzaţilor şi pe alţi nomenclaturişti, de genul lui Ion Iliescu, Alexandru Bârlădeanu, Silviu Brucan şi alţii. De toată tărăşenia de la Târgovişte s-a ocupat generalul (de atunci, acum un simplu soldat) Victor Atanasie Stănculescu. Adică ordinul de a fi executaţi Ceauşeştii pentru acuzaţii inventate a fost dat de Stănculescu, cu mâinile pătate de sângele celor omorâţi de Armată la Timişoara. De altfel, Stănculescu (iniţial recompensat de pucişti pentru maniera hotărâtă în care a scăpat ţara de „un dictator odios”) avea să fie condamnat la ani grei de închisoare pentru că a coordonat uciderea a numeroşi timişoreni ieşiţi în stradă în decembrie 1989. Doar că Stănculescu a beneficiat de un proces care a durat, cu toate etapele lui, o grămadă de ani, în timp ce mascarada cu Ceauşescu a durat puţin peste 60 de minute, cu execuţie cu tot.
Vorbeam, mai înainte, de golirea de sens a cuvintelor. Păi nici execuţia nu a fost execuţie. Există, pe internet, filmul execuţiei lui Ion Antonescu. Pluton de execuţie, legare la ochi a celor doritori, legare de un stâlp, comandant care dă ordine, soldaţi care execută. Ceauşeştii au fost duşi la un zid şi au fost mitraliaţi de un cadru militar care nici azi nu înţelege dacă s-a procedat corect sau nu.
S-a spus că toată procedura a fost atât de rapidă pentru că în ţară „teroriştii” ucideau oameni nevinovaţi. E de prisos să mai spunem că nu s-a găsit niciun document care să ateste că Nicolae Ceauşescu a înfiinţat şi coordonat astfel de unităţi secrete Iar anchetele ulterioare nu au identificat niciun terorist. Nici măcar unul!
Dacă procesul s-ar rejudeca strict cu acuzaţiile de atunci, Nicolae Ceauşescu nu ar putea fi condamnat nici măcar la închisoare, darămite la moarte.
Cât despre Elena Ceauşescu, ea nu avea o răspundere egală în statul român cu Nicolae Ceauşescu. Cred că nimeni nu se îndoieşte de asta. Sub nicio formă ea nu putea fi judecată în acelaşi proces şi cu aceleaşi acuzaţii.