Ceea ce dă o notă de unicitate peisajului politic autohton este incapacitatea personajelor care-l animă de a-și asuma răspunderea pentru anumite întâmplări.
Nu există demisii de onoare. Pentru că nu există politicieni cu onoare. Dar și dintr-un alt motiv. Lipsa demisiilor ține în bună măsură și de felul în care se fac numirile în funcții publice. De încrengăturile care există între anumite personaje. Și nu în ultimă instanță de afacerile care-i țin aproape.
Sunt numiți, prea adesea, oameni lipsiți de personalitate, fără opinii proprii, executanți fideli ai ordinelor venite de la partid și care, pe deasupra, sunt vulnerabili la capitolul dosarelor personale. Ei nu strălucesc prin inteligență și nu au o carieră profesională în spate care să le permită să iasă din front. Acești oameni știu că, odată cu postul în care au fost numiți, pot, la o adică, să piardă totul. Să se transforme într-un soi de paria, nebăgați de nimeni în seamă.
Dacă lucrurile nu ar sta așa, nu am fi avut niciodată miniștri precum premierul Viorica Dăncilă, sau precum doamnele Lia Olguța Vasilescu și Carmen Dan. Și nu am fi avut niciodată un prefect precum doamna Speranța Cliseru.
Câtâ minte trebuie să ai ca să-ți închipui că, o persoană publică fiind și aflându-te pe un spațiu public, un cetățean oarecare nu are dreptul să te filmeze și să-ți pună întrebări legate de activitatea ta profesională? Pentru acest tip de politicieni, noi nu existăm decât ca plătitori de taxe și, cel mult, votanți din patru în patru ani. Cum naiba să avem noi dreptul să le cerem socoteală pentru felul în care gestionează banii noștri? Cum să avem neobrăzarea să-i întrebăm de ce-și parchează mașina pe spații nepermise, numai pentru a fi mai aproape de teresa preferată?
Sunt numiți, prea adesea, oameni lipsiți de personalitate, fără opinii proprii, executanți fideli ai ordinelor venite de la partid și care, pe deasupra, sunt vulnerabili la capitolul dosarelor personale. Ei nu strălucesc prin inteligență și nu au o carieră profesională în spate care să le permită să iasă din front. Acești oameni știu că, odată cu postul în care au fost numiți, pot, la o adică, să piardă totul. Să se transforme într-un soi de paria, nebăgați de nimeni în seamă.
Dacă lucrurile nu ar sta așa, nu am fi avut niciodată miniștri precum premierul Viorica Dăncilă, sau precum doamnele Lia Olguța Vasilescu și Carmen Dan. Și nu am fi avut niciodată un prefect precum doamna Speranța Cliseru.
Câtâ minte trebuie să ai ca să-ți închipui că, o persoană publică fiind și aflându-te pe un spațiu public, un cetățean oarecare nu are dreptul să te filmeze și să-ți pună întrebări legate de activitatea ta profesională? Pentru acest tip de politicieni, noi nu existăm decât ca plătitori de taxe și, cel mult, votanți din patru în patru ani. Cum naiba să avem noi dreptul să le cerem socoteală pentru felul în care gestionează banii noștri? Cum să avem neobrăzarea să-i întrebăm de ce-și parchează mașina pe spații nepermise, numai pentru a fi mai aproape de teresa preferată?
pongogonzo 