Un număr de 11 intelectuali de prestigiu, care numai de simpatii pentru domnul Ion Iliescu nu pot fi bănuiți, i-au adresat o scrisoare deschisă procurorului general Augustin Lazăr, în care îi pun o serie de întrebări tulburătoare legate de DOSARUL REVOLUȚIEI.
Publicăm în formă integrală această scrisoare, cu precizarea că subscriem în totalitate la conținutul acesteia.
Într-adevăr, procurorii militari, care au anunțat finalizarea DOSARULUI REVOLUȚIEI, i-au scos complet din cauză pe capii Securitatii.
Domnilor procurori, unde sunt executanţii diversiunii? Unde sunt arhitecţii acesteia? Unde sunt planurile de acţiune şi coordonare teritorială a forţelor Ministerului de Interne în neutralizarea Revoluţiei? Unde este rolul generalilor amintiţi şi a celorlalţi ofiţeri de Securitate şi agenţi ai acesteia în „complexa activitate de dezinformare” ai cărei specialişti erau?
Acestea sunt doar câteva din întrebările puse de autorii scrisorii deschise. Poate e timpul să cunoașteți și alte versiuni despre evenimentele sângeroase din decembrie 1989. Altele decât acelea livrate de procurorii militari, care au ignorat prezența securiștilor pe străzi și actele de diversiune și de teroare generate de aceștia.
”Cu stupefacţie am observat că din acest rechizitoriu lipsesc cu desăvârşire principalii vinovaţi pentru cele peste 1.200 de victime ale Revoluţiei – respectiv membrii Departamentului Securităţii Statului”, se arată în scrisoarea citată.
Semnatarii arată că e ”o insultă” pretenţia că nu a tras nimeni cu bună ştiinţă în revoluţionari.
Redăm scrisoarea deschisă integrală transmisă procurorului general Augustin Lazăr:
Scrisoare deschisă către conducerea Parchetului General şi a Secţiei Parchetelor Militare de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Domnilor procurori,
Am citit cu atenţie comunicatul Ministerului Public şi declaraţiile legate de finalizarea dosarului Revoluţiei. Cu stupefacţie am observat că din acest rechizitoriu lipsesc cu desăvârşire principalii vinovaţi pentru cele peste 1200 de victime ale Revoluţiei – respectiv membrii Departamentului Securităţii Statului. Din cercetarea arhivelor C.N.S.A.S. şi a unui număr semnificativ de declaraţii ale martorilor am putut constata că există un bogat material istoric şi suficiente probe juridice (documente şi mărturii), care incriminează profund şi covârşitor Securitatea. O parte din aceste probe au fost prezentate detaliat în decembrie anul trecut, în Noua Revistă de Drepturile Omului, în studiul extins: „Cine a tras în noi după 22” (care poate fi consultat aici: p://www.revistadrepturileomului.ro/sumar_4_2018.html).
Acesta demonstrează că vinovaţii pot fi identificaţi cu uşurinţă după tipul de muniţie folosită şi probele prezentate, şi că ei au făcut parte din Direcţiile şi Unităţile Securităţii – în principal U.S.L.A., Direcţia a V-a, dar nu numai.
Pe data de 31 ianuarie a.c., împreună cu alte câteva sute de semnatari, am adresat secţiei Parchetelor Militare o petiţie:
https://www.petitieonline.com/petiie_pentru_restaurarea_ade… prin care am cerut adevărul despre Revoluţie şi dreptatea pentru victime, în lumina probelor care dovedesc direct şi neechivoc vinovăţia Securităţii. Este vorba de documente găsite sau publicate în ultimii ani, sute de mărturii ignorate sau obliterate ale participanţilor direcţi, documente şi mărturii din procesul lotului Timişoara, cât şi alte documente descoperite încă mai recent în arhivele C.N.S.A.S. şi alte arhive publice. Acest întreg probatoriu, care a fost oferit şi procurorilor militari, demonstrează fără putinţă de tăgadă că cei care au tras, în logica represiunii şi cu intenţia neutralizării, în revoluţionari, inclusiv după 22 decembrie 1989, conform unui plan bine stabilit pentru a crea starea de panică şi teroare, pentru a-i izgoni de pe străzi şi stăvili procesul revoluţionar, au fost organele de Securitate şi aliaţii săi instituţionali.
Acest adevăr a fost camuflat timp de 30 de ani chiar de aparatul de dezinformare al Securităţii. Am prezentat dovezi clare că încă din decembrie 1989, Securitatea a încercat să-şi muşamalizeze acţiunile şi să şteargă urmele (de exemplu, gloanţele de calibru 5.62 găsite în trupul victimelor ucise sau rănite cu arme uşoare, de luptă de gherilă, despre care există dovezi certe că se aflau în dotarea Securităţii, şi martorii spun ca nu existau în dotarea forţelor MApN; cadavrele teroriştilor sau cei prinşi şi eliberaţi, cu legitimaţii de U.S.L.A., Direcţia a V-a sau trupe de Securitate; focurile de arme din casele conspirative sau casele de lucru, din locuinţele ofiţerilor de Securitate, sau blocuri civile; focuri trase de securişti în civil sau în salopete negre, mulţi cu trei rânduri de haine – inclusiv cu deghizări în ofiţeri de armată – focuri trase asupra unităţilor militare, M.Ap.N.-ului, C.C.-ului, Televiziunii, şi a demonstranţilor din pieţe şi străzi, etc.). Aceste probe totuşi există. Chiar dacă s-a încercat eludarea lor printr-o masivă campanie de dezinformare, prin care vina a fost transferată, conform strategiei Securităţii şi a lui Ceauşescu însuşi, întâi asupra străinilor („turiştii sovietici”) – apoi asupra unei nebuloase conspiraţii K.G.B. – F.S.N. – M.Ap.N.
În lumina probelor amintite şi a memoriei generaţiei care a trecut prin Revoluţie, aserţiunea Parchetului Militar că „Departamentul Securităţii Statului, începând cu data de 22.12.1989, orele 16:00” ar fi trecut de partea Revoluţiei sau „s-ar fi pus la dispoziţia Consiliului Frontului Salvării Naţionale şi conducerii acestuia” nu este o dovadă de respect, ci o desconsiderare pentru amintirea martirilor din decembrie 1989. În plus, afirmaţia ignoră ordinele secrete, planurile operative şi strategiile de acţiune în situaţii de tipul celei conturate de revolta populară din decembrie 1989.
Dincolo de cele 3.330 de volume trimise în instanţă, întrebarea rămâne, cine a tras în noi după 22? Există memoria colectivă, filmele cu uslaşiii care purtau trei rânduri de haine, trăgând din case conspirative, gloanţele de calibrul 5.62 extrase din victime, din arme care conform probelor pe care le avem la dispoziţie, rezultă că se aflau în dotarea exclusivă a Securităţii – filmate şi acestea, mărturiile medicilor, ale familiilor victimelor şi ale participanţilor. Poporul român nu poate fi acuzat astăzi nici de psihoză, nici de o fantasmă sau amnezie colectivă. A pretinde că securiştii (luptătorii U.S.L.A., Direcţia a V-a şi ai altor unităţi) care au iniţiat actele de teroare şi diversiune începând din 22 decembrie 1989 nu ar fi existat, în pofida probelor enumerate, a legislaţiei represive şi a rolului instituţional al D.S.S., este, în cel mai bun caz, o miopie juridică. Cu siguranţă, nu un adevăr juridic.
Dacă, din contră, s-ar pretinde că securiştii au creat diversiunea acţionând la ordinele conducerii F.S.N., respectiv ale inculpaţilor, atunci se pune întrebarea legitimă de ce nu au fost şi aceştia trimişi în judecată pentru crime împotriva umanităţii? Doar au executat un atac sistematic şi generalizat împotriva populaţiei civile. Iar raţiunile, chiar conform comunicatului Parchetului, au fost evident politice. Or, acestea sunt, după cum se ştie, elementele constitutive ale infracţiunilor contra umanităţii, reţinute în sarcina inculpaţilor.
Acuzarea unilaterală a noului nucleu de putere, privind coordonarea represiunii, în absenţa oricărei interogaţii privind iniţialele planuri de represiune, arhitecţii acestora, constituirea lor în logica dictaturii comuniste care-şi apăra supravieţuirea, nu face decât să asigure impunitatea principalilor criminali – generalii Iulian Vlad, Neagoe, Ardeleanu, Ghiţă şi toţi ceilalţi ofiţeri de Securitate şi agenţi ai acesteia care au coordonat şi executat cu bună ştiinţă şi conform unui plan bine stabilit, actele de teroare şi diversiune, atât dinaintea zilei de 22 decembrie, cât şi după.
Domnilor procurori, unde sunt executanţii diversiunii? Unde sunt arhitecţii acesteia? Unde sunt planurile de acţiune şi coordonare teritorială a forţelor Ministerului de Interne în neutralizarea Revoluţiei? Unde este rolul generalilor amintiţi şi a celorlalţi ofiţeri de Securitate şi agenţi ai acesteia în „complexa activitate de dezinformare” ai cărei specialişti erau? Ne îndoim că nu ştiaţi de existenţa Unităţii Speciale „D” (de dezinformare) a D.S.S., care avea exact această misiune, de a mistifica adevărul şi induce în eroare populaţia, în special în cazul „luptei de rezistenţă pe teritoriul vremelnic ocupat de inamic”.
Dacă pentru factorii de decizie ai M.Ap.N. scopul represiunii de după 22 decembrie ar fi fost „impunitatea dorită”, atunci factorii de decizie din Securitate, principalul instrument de îngenunchiere a poporul roman pe toata perioada dictaturii comuniste, cu sânge pe mâini nu numai de la Timişoara, aveau o mult mai acută nevoie de impunitate. Mai mult, impunitatea de care avea nevoie Securitatea era şi instituţională, nu numai individuală, doar a câtorva generali de la vârf. Armata română fraternizase cu poporul încă din dimineaţa de 22 decembrie; episoade de fraternizare se derulaseră la Timişoara încă din 20 decembrie. Fraternizări se regăsesc nu numai în amintirea miilor de participanţi la Revoluţie, dar şi în multe din filmele din decembrie ‘89. Acesta a fost de altfel şi motivul pentru care capii armatei, ajunşi în imposibilitatea de a controla trupele, au decis să le retragă din oraşul erou de pe Bega, şi Romania a avut astfel primul sau oraş eliberat de dictatură. Strigatul „Armata e cu noi!” reverbera pe străzile mai multor oraşe în acele zile. În schimb, Securitatea, ca instituţie, avea motive temeinice să intre în panică şi să-şi caute cu orice preţ impunitatea: era vorba de ura întregului popor pentru mizeria morală, delaţiunea, umilinţa şi frica în care l-a subjugat timp de mai bine de 40 de ani.
A pretinde că nu a tras nimeni cu bună ştiinţă, cu intenţia de a ucide oameni nevinovaţi, că Securitatea, care l-a apărat pe Ceauşescu până în ultima clipă, ar fi trecut exact pe 22 la ora 16:00 de partea poporului, a spune că eroii Revoluţiei române au căzut victime în întregime „focului fratricid” – sunt tot atâtea sfidări ale faptelor istorice, ale bunului simţ şi ale conştiinţei societăţii; o insultă la adresa celor care ne-au redat libertatea în decembrie 1989.
Dacă a existat, aşa cum pretinde comunicatul Ministerului Public, „o amplă şi complexă activitate de inducere în eroare”, coordonată de „grupul de decizie politico-militară al C.F.S.N.”, atunci cine a executat-o? Este posibil ca Secţia Parchetelor Militare să pretindă, aşa cum au făcut-o şi agenţii de dezinformare ai Securităţii, că întreaga masă de revoluţionari, şi armata română care a pactizat cu aceştia, „s-au împuşcat între ei ca proştii”? Este posibilă acuzarea generalului Nicolae Militaru că ar fi încercat să „evite tragerea la răspundere penală ca urmare a represiunii existente până la 22 decembrie 1989”, în condiţiile în care nu exercitase nici o funcţie de răspundere în cadrul armatei înainte de 22 decembrie 1989, fiind dimpotrivă, autorul unui apel neechivoc difuzat chiar în după amiaza zilei de 22 decembrie, apel adresat tocmai comandanţilor în funcţie ai armatei, privitor la oprirea măcelului?
Citind atent comunicatul, nu este de mirare că s-a ajuns la astfel de confuzii. Comunicatul recunoaşte ca procurorii „au pornit de la ideea că responsabilitatea pentru victimele revoluţiei nu este instituţională”. Altfel spus, s-a pornit de la premisa că principala instituţie de represiune a regimului comunist, Securitatea, nu a avut nici o vină!
Domnilor procurori, considerăm că soluţia prezentată în dosarul Revoluţiei este aidoma legendelor plantate de apologeţii Securităţii. Argumentul cantitativ, că dosarul cauzei cuprinde 3330 de volume, iar rechizitoriul 3280 de file nu sporeşte credibilitatea acestui „masiv efort”, in contextul in care principalii vinovaţi pentru acea crimă în masă scapă astfel nepedepsiţi, neanchetaţi şi ne-acuzaţi. Prin invocarea doar a unui „fenomen diversionist” şi unei „psihoze teroriste” ca principali factori pentru victimele de la Revoluţie, se face abstracţie în totalitate atât de prezenţa reală a autorilor din teren ai diversiunii („teroriştii”) cât şi de implicarea instituţională a Securităţii în evenimentele de după 22 decembrie.
Din perspectiva represiunii ziua de 22 decembrie nu reprezintă un reper. Întreg intervalul revoluţionar a fost marcat distinctiv de reacţia represivă a statului totalitar. Aşa cum însuşi Ministerul Public confirmă, construcţia impunităţii a avut ca motivaţie camuflarea responsabilităţilor şi complicităţilor din perioada 16-22 decembrie. În acest sens, ne simţim datori să atragem public atenţia că şi în perioada 16-22 decembrie, considerată de S.P.M. sub „autoritatea lucrului judecat”, n-a fost stabilită întreaga gamă de responsabilităţi şi complicităţi în executarea represiunii.
Retorica soluţionării „cazului decembrie 1989” cu privire la „adevărul juridic”, creează pentru societatea românească imaginea falsă că întreaga problematică a represiunii din 1989 ar fi fost clarificată. Această cauză, de o natură excepţională, nu poate fi considerată „soluţionată” din punct de vedere juridic (şi cu atât mai puţin din punct de vedere istoric) atâta vreme cât nu sa făcut o cercetare exhaustivă a tuturor contextelor represive şi a tuturor actorilor implicaţi, iar principalii vinovaţi – în special din Securitatea ceauşistă – nu sunt menţionaţi ca atare, respectiv puşi sub acuzare.
Nu ştim ce aţi mai putea face acum, presupunând că printr-un miracol, veţi avea timpul şi tăria să decideţi să acţionaţi în sensul întrebărilor ridicate în aceasta scrisoare. Considerăm ca sau făcut paşi importanţi în direcţia clarificării multor naraţiuni conspiraţioniste care alterau cercetarea istorică şi discuţiile din spaţiul public. Semnatarii prezentei scrisori deschise îşi pun speranţa că veţi găsi modalităţile legale de a continua şi extinde cercetarea penală în legătură cu aspectele menţionate de noi.
Considerăm că este important de precizat faptul că demersul nostru vizează exclusiv chestiunile ridicate de dosarul Revoluţiei şi dorim ca el să nu fie folosit în contextul prezentelor dispute publice şi politice legate de candidatura procurorului general în funcţie pentru un nou mandat.
Scrisoarea deschisă adresată lui Augustin Lazăr este transmisă de istoricul Mădălin Hodor, istoricul Mihai Demetriade, Andrei Ursu, inginer, membru al CA Fundaţia „Gh. Ursu”, Brînduşa Palade, prodecan al Facultăţii de Ştiinţe Politice, SNSPA, scriitor Vlad Alexandrescu, Oana Demetriade, istoric, Magda Cârneci, scriitor, preşedinte CD-GDS, Corneliu N. Vaida, luptător cu rol determinant in Revoluţia din 1989, primul purtător de cuvânt al Revoluţionarilor şi al Armatei din Timişoara, Cristian Pârvulescu , Smaranda Enache, fost ambasador, co-preşedinta Ligii Pro Europa, Gabriel Andreescu, profesor Universitatea de Vest, Timisoara, fost disident, fost presedinte APADOR-CH şi Vladimir Tismăneanu, profesor de ştiinţe politice, Universitatea Maryland, SUA.
