Astăzi o să vă spun o poveste personală. Ca în orice astfel de istorie, relatată la persoana întâi, subiectivismul nu este exclus. Am să încerc, totuși, să-l reduc la minimum.
Sper să descoperim împreună, în această istorie, un tâlc al evenimentelor care ne copleșesc zi de zi. Nu voi forța eu vreo interpretare, dar sper să se înțeleagă despre ce e vorba.
Vara trecută, m-am gândit că n-ar fi rău să văd dacă nu am fost și eu în atenția bäieților cu ochi albaștri. Inspirat de multitudinea de dezvăluiri din presă, am mers la sediul CNSAS și am completat o cerere tip. Nu mică mi-a fost surpriza atunci când, peste mai puțin de două luni, am fost invitat să-mi lecturez dosarul. Nu intru în amănunte despre cum mi s-a părut mie că funcționează lucrurile pe acolo, ci trec direct la subiect.
Ceea ce se descoperise era un dosar de urmărire informativă datând din martie 1989. Pentru cei neobișnuiți cu terminologia specifică Securității, dosarul de urmărire informativă însemna că ești vizat de un ansamblu de măsuri de supraveghere (cu tehnică și oameni), pe baza unui ordin dat de un comandant local al temutei instituții represive. În cazul meu, e vorba de Securitatea Municipiului București.
Din nefericire, ce scria în acel dosar nu voi afla niciodată. Din peste 40 de pagini numerotate, mai erau doar șase. Două erau cu referințe de la domiciliu, sintetizate de un locotenent de Securitate. De altfel, foarte amabil. Referințele astea erau din 1988 și 1989. Tipul a constatat că sunt un familist model, că am relații bune cu vecinii, că nu mă vizitează decât socrii și că nu fac comentarii dușmănoase la adresa regimului politic. Mă rog, erau concluziile lui, n-o să-l contrazic eu aici. Omul muncise ca sä ajungă la aceste concluzii. Nu știu dacă chiar vorbise cu cineva sau totul era burticol, făcut într-un birou.
Alte patru pagini numerotate erau un formular cu date personale pe care-l completasem cu mânuța mea la solicitarea inspectorului de personal de la Studioul Animafilm, căci acela era locul meu de muncă. Și ca să nu vă închipuiți cine știe ce, acolo eram un fel de statistician și normator. O ocupație pur tehnică, într-un studio unde se făceau, în principal, filme de animație.
Dacă despre conținutul dosarului nu pot să vă zic altceva decât cele ce le-ați aflat deja, la ce m-am mai apucat de scris pe această temă, v-ați putea întreba pe bună dreptate.
Iată de ce. Am mai putut vedea, tot la CNSAS, un dosar gros, din care mi s-a arătat doar două procese-verbale. Din ele rezulta că în 22 decembrie 1989 și în zilele următoare au fost distruse integral sau parțial vreo 200 de dosare de urmărire informativă la sediul Securității Municipiului București. Motivul? Pentru ca în vâltoarea evenimentelor de atunci să nu ajungă bietele dosare în mâinile unor persoane rău-intenționate.
Dar hai să ne amintim ce se întâmpla atunci în București. În seara zilei de 22 decembrie 1989, după așa-zisă fugă a lui Ceaușescu din sediul Comitetului Central al PCR, au izbucnit schimburi de focuri, care aveau să devină tot mai intense, în centrul orașului și în alte câteva zone. Celebrii teroriști își făcuseră apariția. Potrivit relatărilor lui Iulian Vlad, ultimul șef al Securității, subordonații săi depuseseră armele și plecaseră acasă, nefiind implicați în evenimente. În același timp, tot Vlad spune că în București și în țară acționau vreo 30.000 de agenți KGB, infiltrați din timp, cu misiunea de a-l înlătura pe Ceaușescu. Presa vremii scrie că sediul Securității municipiului București a fost ocupat de „revoluționari” încă din seara zilei de 22 decembrie. Luptătorii cu banderole tricolore pe braț vroiau să se convingă că totul e în regulă și că securiștii nu luptă împotriva noului regim. Nu luptau și totul era cam pustiu.
Va să zică, în timp ce pe străzi se trăgea de zor și nu știai de unde puteau să răsară în orice clipă spionii KGB, bașca revoluționarii autohtoni, niște unii examinau cu meticulozitate vreo 200 de dosare. Ca să elimini numai unele elemente din ele, însemna măcar să le răsfoiești și să-ți arunci o privire peste conținut. Dar cum să faci asta cu gloanțele care-ți șuierau pe la ureche și cu teama că agenții KGB te-ar putea surprinde oricând? Tu, securistul de rând, nemaiavând nicio protecție și fiind transformat, instantaneu, din vânător în vânat?
Toate astea se puteau întâmpla numai dacă… Numai dacă totul era o operațiune pusă la cale de șefii tăi, care au deținut tot timpul controlul operațiunilor. Cam asta a fost Revoluția Română! Se mai îndoiește cineva?
