Al cincilea cuvânt către tineri: PREOŢIA ŞI SUFERINŢA UMANĂ


Cele șapte cuvinte către tineri ale Părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa
„Tu esti preot in veac, dupa randuiala
lui Melchisedec… „ (Evrei 5,6)

calciu
Poate ca te-ai intrebat, tanarul meu prieten, de ce tocmai eu m-am adresat tie si in numele cui iti vorbesc. Ce drept am la acest cuvant care te tulbura si te obliga la intrebari nelinistitoare? De ce am venit sa-ti confirm spaimele tale neintelese si sa-ti deschid niste perspective atat de noi si de neasteptate incat sa-ti strice fragilul tau echilibru de aparare? Poate ca, descoperindu-ti puritatea si inocenta pe care nu ti le cunosteai, te-am facut mai vulnerabil la rautatea lumii. Te-am facut mai deschis pentru suferinta si este firesc sa te intrebi care este rostul ei. Are ea o finalitate, sau este doar o intamplare oarba, un destin trasat de stele, un ocean nesfarsit in care sa inoti fara nadejdea de-a ajunge la vreun tarm? Iti vorbesc in numele lui Hristos si al Biserici Lui. In numele preotiei la care Iisus m-a chemat. Fiindca nimic din ceea ce se petrece in lumea aceasta nu este un joc al intamplarii inconstiente si arbitrare, ci toate pornesc de la o cauza si tind spre o finalitate care se afla in afara lumii. Cauza este Dumnezeu si finalitatea este tot Dumnezeu; El este „inceputul si sfarsitul, Alfa si Omega” (Apocalipsa 1,8). Dar care oare este tabloul acestei lumi? Ce certitudine ne ofera ea, ce fericire ne poate astepta la cotiturile necunoscute ale vietii, ce mangaiere in nenorocire? Nu voi incepe nici cu viata, nici cu moartea, nici cu inceputul, nici cu sfarsitul, ci cu datul, cu ceea ce se intampla cu noi in fiecare zi. Te-ai intrebat, tinere, care este rostul tau in lume si daca totul se reduce la ea? Daca ne-am nascut sa fim robii materiei, ba inca printr-o justificare filosofica, atunci finalitatea vietii este sclavia. Daca libertatea noastra se reduce la necesitate sau la logica, atunci libertatea noastra este sclavie. Daca toata cunoasterea noastra se reduce la o sterila si niciodata implinita intelegere a legilor materiei, atunci cunoasterea noastra este sclavie. Daca iubirea noastra se reduce la lupta pentru existenta, iar sacrificiul nostru la perpetuarea speciei, atunci ele nu sunt decat sclavaj. In sfarsit, daca toate convingerile noastre izvorasc dintr-o doctrina oficial impusa, atunci ele nu pot fi decat sclavie. Si in toata aceasta insiruire, tinere prieten, unde este locul sufletului tau? Tu simti ca dincolo de tot materialismul cu care ai fost intoxicat, dincolo de ateismul care iti este impus cu violenta ideologica, exista ceva mult mai vast, mult mai autentic si mult mai aproape de tine decat tot ceea ce te-a sufocat in aceasta baie materialista. Spre acel ceva, ca spre o lume visata si banuita, te impinge duhul din tine. Aceasta lume se stravede ca un spatiu azuriu, scaldat in lumina soarelui, printre zabrelele interdictiilor pe care societatea ti le impune. Un limb. Sa stii, prietene, ca nici o ideologie ateista, nici o regula materialista, oricat de autoritar ti-ar fi impusa, nu este in stare sa ridice un zid total impenetrabil intre tine si lumea spirituala. Sufletul nu poate fi facut prizonier. Este o lege pe care materialistii o ignora, spre pierzania lor. In plan spiritual, nu exista prizonierat fara speranta. Invatatorii tai iti vorbesc despre ateism si merg in taina la biserica! Iata o fisura prin care lumina de aur a spatiului spiritual ajunge pana la tine. Conducatorii tai ideologici tuna si fulgera impotriva religiei, proferand imprecatiile cele mai teribile, dar la vreme de nenorocire isi fac si ei cruci repezi, cerand ajutor de la Dumnezeu! Ca in vremea cutremurului din 4 martie. Iata inca o fisura prin care sufletul tau evadeaza din carcera sufocanta pe care ideologia oficiala ti-a construit-o cu atata sirg. La sedintele de ateism, vorbitorii, obligati sa ia cuvantul, ii blameaza pe cei care cred sau care au fost prinsi savarsind „crima” de a merge la biserica. Dar dincolo de vorbele lor mincinoase, dincolo de afirmatiile lor rostite pe un ton fals, tu sesizezi teama de a nu fi descoperiti ca si ei au o credinta religioasa! Minciuna, in care ei inoata atat de lamentabil, sparge inca o data zidul carcerei tale, lasand sa patrunda pe acolo o dulce lumina, iar tu sa te intrebi: „De unde vine aceasta lumina nefireasca? Este o lumina straina de lumea noastra!”. Despre aceste lucruri ti-am vorbit in cele patru cuvinte anterioare si tot despre ele iti voi vorbi si mai departe. Fiindca sunt preot al lui Hristos. Pentru ca Dumnezeu ne-a descoperit, prin iubire, aceasta taina a lucrarilor Sale. Si fiindca Iisus mi-a poruncit sa ti-o fac cunoscuta si tie, ca tu sa nu poti spune: „Nu am stiut!”. Ca sa stii ca poti sa zbori si ca numai zborul spiritual este cu adevarat inalt; cel al materiei este ca un zbor cu aripi frante. Ti-am vorbit despre toate acestea, fiindca Biserica lui Hristos a iesit din catacombe. Ea straluceste orbitor pe pamintul acestei tari, inalt zidita in inimile noastre. A fost daramata Biserica Enei, dar cine dintre noi, romani si crestini, o poate uita? Se va ridica pe locul ei o carciuma, simbol al unei conceptii care socoteste biserica o plaga, iar carciuma o fericire pentru popor… Vai de arhitectul care va construi acolo, legandu-si pe veci numele de agresiunea impotriva unei dovezi a geniului romanesc voievodal de constructie si de credinta! Vai oficialitatii care isi va cladi gloria si autoritatea pe daramarea de biserici si pe zidirea de carciumi! Vai de acea conceptie care socoteste ca un han Agapia este mai de pret decat o manastire Agapia! Vai de cei ce socotesc ca Patriarhia Romana este istorie care poate fi pusa la muzeu, neintelegand ca ea este viata vie si mereu prezenta! Nu istorie osificata, ci suflet viu. Vai lor si vai celor ce se pleaca fortei, admitand distrugeri care niciodata nu vor putea fi admise de istorie! V-am spus toate acestea pentru ca sunt preot, pentru ca suntem preoti si ascultam de porunca lui Dumnezeu, Care spune ca lumina nu se ascunde sub obroc, ci ea trebuie sa lumineze dinaintea tuturor. (Matei 5,15) V-am spus toate acestea, tinerii mei prieteni, ca sa judecati si voi daca este drept inaintea lui Dumnezeu sa ascultam de oameni mai mult decat de Dumnezeu. Si deoarece Cel ce S-a jertfit pe cruce pentru mantuirea lumii ne-a poruncit sa nu ascundem adevarul cel dumnezeiesc. V- am spus toate aceste lucruri ca sa intelegeti ca prin credinta spargem zidurile si rupem lantul primejdiilor, chiar daca „in lume necazuri vom avea” (Ioan 16,13). Exista un razboi continuu intre bine si rau, intre dreptate si nedreptate, intre libertate si prizonieratul de idei, intre puritate si coruptie; si toate aceste batalii se dau pe un singur camp de lupta, care este inima omului. Acestei inimi ii vorbesc, eu, preotul lui Hristos, caci inima isi are ratiunile ei, pe care ratiunea le ignora, cum spunea Blaise Pascal („Le coeur a ses raisones, que la raison ne connait point …”). Ce inseamna atunci preotia? Ea inseamna sa fii martorul indurerat al suferintei umane si sa o iei pe umerii tai. Sa fii cel ce incalzeste pe lepros la san si da celui mizerabil viata prin suflarea gurii lui. Sa fii consolatorul tare al oricarui nefericit, chiar atunci cand tu insuti te simti doborat de neputinta. Sa aduci o raza de lumina stralucitoare in inimile celor nenorociti, chiar atunci cand ochii tai orbi au incetat demult sa mai vada lumina. Sa porti pe umerii tai muntele suferintei umane, chiar atunci cand fiinta ta striga zdrobita de propria-i suferinta. Dar carnea ta se va revolta si va zice: „Este inadmisibil eroismul acesta absurd! Unde este omul acela, unde este preotul pe care mi-l descrii, sa-i pun si suferinta mea pe umeri?”. Si totusi el exista. Din cand in cand se trezeste in noi preotul lui Hristos, care, asemenea samarineanului milostiv, se apleaca peste cel cazut intre talhari si, suindu-l pe asinul sau, il aduce din nou in Biserica lui Hristos. Si uita de sine si te consoleaza, omule al suferintei! Cine, astazi, se mai poate induiosa de suferinta ta? Cine altul, astazi, iti mai poate spune, induiosat de soarta ta, cuvinte de consolare? De la cine mai poti auzi, astazi, cuvintele lui Hristos: „Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati…” Te-am vazut, tanarul meu prieten, brutalizat de cei mai in varsta, jignit si insultat, numai din vina de a fi tanar. Ti-am vorbit atunci ca unui om cu slabiciuni si dureri, ca unei fiinte sensibile si fara aparare. Te-am vazut atunci, spre spaima si bucuria mea, cum te-ai aplecat si mi-ai sarutat mana, nu mie, ci preotului lui Hristos care-ti aducea consolarea. Pentru ca ai biruit moartea la care te condamnase o doctrina ateista, pentru ca ai inviat inaltandu-te din ruinele materialismului prabusit de tineretea si credinta ta, iti voi grai acum cuvintele lui Iisus, asa cum s-au rostit ele prin gura Apostolului Neamurilor. Ele sunt absurde pentru prizonierii materiei si materialismului, pentru cei ce substituie carciuma Bisericii si indecenta suferintei. Dar pentru tine ele vor suna pline de sens spiritual si de adevar: „Caci cuvantul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; dar pentru noi, cei ce ne mantuim, este puterea lui Dumnezeu. Caci scris este: Pierde-voi intelepciunea inteleptilor si stiinta celor invatati voi nimici-o. Unde este inteleptul? Unde e carturarul? Unde e cercetatorul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebuna intelepciunea lumii acesteia?” ( I Corinteni 1, 1820). Unde sunt toti acestia, prietene al meu? Nu mai este nici unul. Doar tu ai ramas aici, viu si intreg in Biserica lui Hristos; tu, popor sfant, agonisit de Dumezeu; tu, temelie pe care se zideste sufletul ortodox al neamului romanesc; tu, singura lui salvare si dainuire prin veacul acesta.
……………………………………………….
Gheorghe Calciu-Dumitreasa (1925 – 2006) a fost un preot ortodox român, fost legionar, dizident anticomunist și luptător pentru drepturile omului.
Ca profesor la Seminarul Teologic Ortodox din București s-a opus ateismului. În Postul Sfintelor Paști, din anul 1978, ține un șir de 7 prelegeri, intitulate „Șapte cuvinte către tineri”, predici care s-au bucurat de o largă audiență în rândul studenților de la multe facultăți din București. Ia atitudine public față de dărâmarea Bisericii Enei din București, pe locul căreia se planificase construirea unei crâșme. Pe tot parcursul acestei perioade primește zilnic telefoane de amenințare, menite să îl descumpănească și să-i terorizeze familia. Atât predicile ținute cât și protestul față de demolarea Bisericii Enei îl aduc din nou în vizorul Securității. Este arestat în anul 1979, judecat și condamnat abuziv la mai mult de 10 ani închisoare. I se confiscă și averea, astfel încât soția și copilul rămân fără frigider, aragaz și alte bunuri de strictă folosință. Prin executarea pedepsei s-a urmărit o nouă reeducare a sa. Acest fapt a determinat un val de proteste din partea exilului românesc. În ajutorul său se ridică intelectualii din exil: Mircea Eliade, Virgil Ierunca, Eugen Ionescu, Monica Lovinescu, Paul Goma. A fost mai întâi internat la secția de psihiatrie a penitenciarului Jilava. Ulterior a fost transferat la penitenciarul Aiud, unde a avut colegi de celulă condamnați pentru omor.
După cinci ani și jumătate, în 20 august 1984, este eliberat, ca urmare a presiunilor internaționale venite din partea liderilor lumii, cum ar fi Margaret Thatcher, Ronald Reagan, Papa Ioan Paul al II-lea. Contrar voinței sale, în anul 1985 este obligat să părăsească țara împreună cu familia. (Sursa: Wikipedia)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s